Cred in oamenii mei
Stateam la masa cu un coleg francez de origine algeriana, in paranteza fie spus. Ajungem cum-necum sa discutam despre credinte si traditii (era vorba de vegetarieni parca). Impetuos din fire, desi incearca sa se abtina, A. erupe dintr-o data:
Eu nu cred in nici-un spirit ori zeitate! Eu cred in mine, si in tine, si in tine (aratind spre cei de la masa care ne cunoastem de ani buni)!
Iata ca in ultimul nr de la Dilema Veche, un articol rezoneaza in mod special cu cele de mai sus:
…Aşadar, oamenii mei sînt… sau eu sînt al lor, nu mai ştiu exact. Deci…
Oamenii mei sînt cei care cred în public ceea ce cred şi-n privat. Sînt
cei pe care îi trezeşti noaptea cu o întrebare şi-ţi răspund la fel ca
în şedinţă, la fel ca între patru ochi sau în piaţa publică. Sînt
oamenii care nu pot ţine minte minciuna, aşa că n-o practică.Oamenii mei nu sînt săraci sau bogaţi, ci doar mulţumiţi cu ce au.
Puţin contează dacă în ochii altora asta e mult sau puţin. Contează că,
oricît şi orice ar avea, oamenii mei nu se simt nici umiliţi şi nici
umflaţi în pene. Oamenii mei îşi poartă banii sau lipsa lor, cu
naturaleţe.…
Lucian MÎNDRUŢĂ, Dilema Veche
